Săptămâna trecută am zis „pas” unui contract de 15.000 de euro. Era vorba de un MVP pentru o platformă de e-commerce nișată, estimat la vreo trei luni de muncă. Sună a bani buni, dar am învățat pe pielea mea că uneori cel mai scump proiect e cel pe care îl accepți.
Haosul tehnic ascuns după „e simplu, doar legăm niște API-uri”
La prima discuție de calificare, clientul (un startup cu finanțare seed) mi-a vândut povestea clasică. Totul e gata pe backend, baza de date e stabilă, au nevoie doar de cineva cu experiență care să vină, să scrie niște React curat și să lege totul pentru lansare.
La kickoff-ul tehnic de două ore, realitatea m-a lovit direct în față. Am cerut să văd schema de bază de date și o diagramă de arhitectură. În loc de asta, am primit un acces pe GitHub unde am găsit un monstru format din 8 microservicii scrise în trei limbaje diferite, lăsate moștenire de o agenție ieftină care fugise cu banii. Zero documentație. Zero teste. Docker-ul de development nu pornea fără să modifici manual vreo trei fișiere de configurare care nici măcar nu erau în repository.
Aici apare primul trade-off sincer. Poți să strângi din dinți și să accepți haosul dacă ești plătit regește. Dar când coding-ul efectiv reprezintă doar 20% din timp, iar restul de 80% e muncă de detectiv prin codul altora, tariful tău real pe oră scade dramatic. În plus, frustrarea zilnică te mănâncă de viu.
Cele trei semnale de alarmă care m-au făcut să fug
Pe lângă codul de coșmar, comportamentul echipei la kickoff a fost definitoriu. Am identificat trei red flags majore în doar 60 de minute:
- Termene nerealiste mascate ca oportunități: Lansarea era programată peste 6 săptămâni, deși scope-ul agreat necesita lejer 4 luni de muncă pentru un singur om. Când am menționat asta, răspunsul a fost: „Suntem o echipă agilă, tragem tare acum și ne odihnim după”. Spoiler: nu te odihnești niciodată.
- Lipsă totală de ownership: Când întrebam cine răspunde de API-ul de plăți, CTO-ul (care lucra part-time, alt semnal de alarmă) dădea vina pe fostul lead developer. Nimeni nu știa cum funcționează logica de checkout, dar toți aveau pretenția să fie gata „la cheie”.
- Scope creep mascat ca „mici ajustări”: Deja în timpul apelului, managerul de produs a început să arunce chestii de genul: „Dacă tot facem integrarea asta, n-am putea să legăm rapid și un flux de analiză de date cu AI?”. Acolo am simțit cum mi se strânge spatele.
Cum am refuzat politicos și ce am învățat
A doua zi le-am trimis un mail scurt. Le-am mulțumit pentru oportunitate, dar le-am explicat că, din cauza decalajului dintre starea actuală a codebase-ului și timeline-ul lor de lansare, nu le pot garanta succesul proiectului. Le-am recomandat să angajeze o agenție cu o echipă întreagă, nu un singur freelancer.
Am pierdut 15k? Pe hârtie, da. În realitate, am economisit probabil 30% din sănătatea mea mintală pe anul ăsta și am evitat un blocaj total. În loc să fiu blocat într-un proiect toxic, am avut timp să preiau două contracte mai mici, de la clienți cu procese clare, unde scriu cod cu plăcere și dorm liniștit noaptea.
Voi cum procedați când simțiți miros de proiect toxic la kickoff? Taxați „taxa de nesimțire” și măriți tariful cu 50% sau preferați să spuneți pas din prima, indiferent de sumă?