Săptămâna trecută am zis pas unui contract de 15.000 de euro pentru o platformă de e-learning custom. Sună a nebunie să refuzi banii ăștia în climatul actual din 2025, dar după ședința de kickoff mi-a fost clar că aș fi plătit triplu în sănătate mintală. Vă las mai jos semnele de alarmă care m-au făcut să fug, poate vă salvează și pe voi de la un burnout garantat.
Primul semnal: "E simplu, facem ca la Amazon"
Clientul era un startup local din zona de resurse umane, finanțat decent, dar fără pic de experiență tehnică. La prima discuție, totul părea destul de clar: un MVP pentru cursuri video, quiz-uri și o diplomă generată automat la final. Bugetul de 15k era rezonabil pentru trei luni de muncă, mai ales că aveam deja un boilerplate solid pe Next.js și Supabase care mă scutea de vreo 30% din munca de infrastructură.
Problema a apărut la kickoff-ul de două ore de pe Zoom. Când am început să sap în detalii și să pun întrebări despre flow-ul de utilizatori, fondatorul a început să arunce cu idei nerealiste. "Vrem și noi un sistem de recomandări AI ca la Netflix și procesare video internă cu transcoding, dar totul integrat nativ, fără servicii externe scumpe ca Mux". Când le-am explicat că doar infrastructura de transcoding o să le mănânce jumătate din bugetul de development, s-au uitat la mine de parcă vorbeam în chineză.
Al doilea semnal: Prea mulți bucătari în bucătărie
Al doilea semnal de alarmă a fost numărul de oameni din apel. Erau cinci persoane la kickoff: fondatorul, un manager de marketing, un designer extern, un "consultant de business" și o rudă a fondatorului care "se mai pricepea la IT".
În mod normal, la un proiect de dimensiunea asta, ai nevoie de un singur punct de contact (Product Owner) care are puterea să ia decizii. Aici, fiecare avea o altă viziune. Designerul voia animații complexe în WebGL care ar fi dublat timpul de front-end. Omul de marketing voia integrări cu zece platforme diferite de analytics încă din prima zi. Consultantul tot insista să facem "scalabilitate pentru un milion de utilizatori", deși ei nu aveau nici măcar zece clienți în pipeline.
Când am întrebat cine semnează pentru specificațiile finale, s-a lăsat o liniște mormântală. Atunci am știut că proiectul ăsta o să fie un coșmar de micromanagement și meeting-uri infinite de aliniere, neplătite.
Trade-off-ul dureros din freelancing
Să refuzi 15.000 de euro doare. Mai ales acum, când piața de contracte e destul de ciudată și clienții buni se găsesc mai greu decât în 2021. Trade-off-ul e simplu: accepți banii și riști să lucrezi 12 ore pe zi, să ai weekend-uri distruse și să livrezi ceva de care nu ești mândru, sau zici pas, îți păstrezi mintea întreagă, dar rămâi cu gaura în buget până găsești următorul client.
Am ales a doua variantă. Am trimis un mail politicos în care le-am explicat că cerințele lor depășesc expertiza mea pe zona de video processing la nivelul de buget propus și le-am urat succes.
Dacă simțiți la kickoff că clientul nu înțelege ce cumpără și că nu există un singur decident, fugiți. Niciun ban din lume nu acoperă nopțile nedormite în care încerci să repari un scope creep gigant.
Voi cum procedați când dați de clienți care vor "Netflix, dar cu buget de magazin de cartier"? Trageți de ei să-i educați sau le ziceți pas din prima?