Săptămâna trecută am zis pas unui contract de 15.000 de euro pentru un MVP pe nișa de logistică. Sună a aroganță, dar după 12 ani de freelancing am învățat că unele proiecte te costă mai mult decât îți aduc. Vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat la ședința de kickoff și de ce am fugit mâncând pământul.
Mirajul banilor mulți și realitatea din teren
Clientul, un startup din Germania cu finanțare proaspătă, voia o platformă de urmărire pentru flote auto. Bugetul era bătut în cuie, deadline-ul la fel: fix 3 luni de zile. La prima discuție pe mail totul părea destul de simplu, clasicul "avem nevoie de un API în Node și un front în React".
Am intrat în apelul de kickoff cu temele făcute, dar ce am găsit acolo m-a pus serios pe gânduri. În loc de un Product Owner sau un tech lead care să știe ce vrea, m-am trezit cu trei stakeholderi diferiți în call. Fiecare avea o viziune complet diferită despre ce trebuia să facă aplicația respectivă.
Trei steaguri roșii pe care nu le-am putut ignora
Primul semnal de alarmă a fost lipsa totală de specificații scrise. Când am întrebat de un document de cerințe sau măcar de niște schițe de design, răspunsul a fost: "Ne mișcăm agil, le definim pe parcurs, dar trebuie să terminăm în 90 de zile". Asta e rețeta perfectă pentru scope creep masiv. Am pățit-o acum 5 ani la un proiect de 8.000 de euro unde am ajuns să lucrez dublu pentru că "agil" însemna de fapt "schimbăm cerințele în fiecare vineri".
Al doilea steag roșu a fost arhitectura impusă de ei fără argumente tehnice reale. Voiau microservicii pentru un MVP care urma să aibă maxim 500 de utilizatori activi în primul an. Când le-am explicat că o să pierdem 30% din timp doar cu setup-ul de infrastructură și comunicarea între servicii, s-au blocat. Argumentul lor? "Investitorii vor să vadă o arhitectură scalabilă". Trade-off-ul era clar: dădeam bine în fața investitorilor pe spatele nopților mele pierdute încercând să leg containere în AWS.
Al treilea și cel mai grav aspect a fost managementul micro-detaliilor încă din primele zece minute. Unul dintre fondatori a insistat să dezbatem nuanța de albastru din dashboard, deși noi nu aveam încă baza de date proiectată sau fluxul de autentificare stabilit.
De ce refuzul este uneori cea mai profitabilă decizie
Este extrem de greu să spui nu când vezi suma aia pe ecran. Dar matematica mea de acum este simplă. Un proiect de 15.000 de euro care se lungește de la 3 la 6 luni din cauza haosului organizatoric înseamnă de fapt un tarif orar redus la jumătate. Adaugă la asta stresul zilnic, apelurile venite la 9 seara și frustrarea că livrezi ceva prost cârpit.
Am preferat să semnez în aceeași săptămână un contract mai mic, de 6.000 de euro, cu un client vechi care știe exact ce vrea. Lucrez liniștit, am timp de sport și nu-mi vine să-mi arunc laptopul pe geam în fiecare zi de livrare.
Voi cum procedați când simțiți haosul din primul call? Trageți de preț mai sus ca să merite riscul sau ziceți direct pas?