// Exemplu: Prefetch la hover pentru a elimina latența la click
const HeavyModal = () => import('./HeavyModalContent');
export function OpenModalButton() {
const prefetch = () => {
// Se execută când utilizatorul pune cursorul pe buton
// Bundle-ul e deja în cache când are loc click-ul efectiv
HeavyModal();
};
return (
<button onMouseEnter={prefetch} onClick={() => /* trigger open */ true}>
Deschide Raport Detaliat
</button>
);
}Am văzut de prea multe ori entuziasmul ăsta: un junior sau mid descoperă React.lazy() sau import() nativ și sparge fiecare modal, tab sau dropdown într-un fișier separat. Pe hârtie, Lighthouse e fericit fiindcă inițial descarci un bundle de doar 60kB. În realitate, pe un telefon mediocru cu conexiune mobilă reală, experiența utilizatorului devine sacadată și plină de layout shifts.
Iluzia că HTTP/2 rezolvă tot
Când a apărut HTTP/2 cu multiplexarea conexiunilor, s-a propagat un mit periculos: gata, putem trimite sute de micro-chunk-uri fără penalizare. Fals. Chiar dacă nu mai deschizi conexiuni TCP noi pentru fiecare fișier, overhead-ul rămâne.
La un proiect de e-commerce cu vreo 15k sesiuni pe zi, echipa split-uise absolut tot, ajungând la 48 de fișiere JS încărcate pe pagina de produs. La audit am descoperit două probleme majore:
- Compresia Brotli/Gzip suferă masiv. Compresia funcționează găsind repetiții într-un flux de date. Când ai un bundle de 200kB, dicționarul de compresie e eficient. Când spargi acel bundle în 10 bucăți de 20kB, suma fișierelor comprimate separat este cu 15-25% mai mare decât dacă erau comprimate împreună.
- Waterfall de request-uri. Chunk-ul A cere chunk-ul B, care la rândul lui cere o bibliotecă externă. Până se declanșează execuția pe mobil, utilizatorul apasă pe buton și stă 400ms holbându-se la un spinner.
Cum calculez break-even-ul înainte să dau split
Ca regulă practică dezvoltată după câteva migrații dureroase, nu mai sparg niciodată un modul dacă nu bifează simultan trei criterii clare:
- Mărime minimă: Modulul respectiv are peste 25-30kB minified și gzipped (inclusiv dependențele sale izolate). Dacă ai un modal de setări care are 4kB de cod, costul unui request HTTP/2 + pierderea de compresie e mai mare decât economia de bandă la first load.
- Probabilitate mică de utilizare: Dacă 80% dintre utilizatori ajung să deschidă componenta respectivă în primele 10 secunde (de exemplu, meniul principal de navigație pe mobil), dynamic import-ul este o greșeală. Mută doar bucățile pe care sub 30% dintre vizitatori le ating: formulare de checkout complexe, grafice de analytics din dashboard, vizualizatoare de PDF.
- Independență de execuție: Dacă componenta dynamică trage după ea un runtime greu (cum ar fi Chart.js sau o bibliotecă de markdown), o muți asincron, dar preîncarci chunk-ul pe
hoversau peidle.
Când merge bine și când e dezastruos
Trade-off-ul e direct: câștigi la Time to Interactive inițial, dar pierzi la latența interacțiunilor ulterioare (INP - Interaction to Next Paint).
Dynamic import este excelent pe rute întregi (route-based splitting la nivel de router) și pentru module rar accesate dar grele (un editor WYSIWYG de 150kB). E dezastruos pentru componente mici de UI (butoane, mici popovere, tab-uri) unde latența de 200ms a rețelei rupe senzația de aplicație nativă.
Voi ce prag minim de mărime aveți în echipă înainte să aruncați un React.lazy() sau un dynamic import peste o componentă?