#!/usr/bin/env bash
set -euo pipefail
BACKUP_DIR="/opt/backups"
TIMESTAMP=$(date +%Y%m%d_%H%M%S)
BACKUP_FILE="$BACKUP_DIR/db_backup_$TIMESTAMP.sql.gz"
# 1. Backup logic prin containerul activ
docker exec -t prod_postgres_1 pg_dump -U postgres -d app_db | gzip > "$BACKUP_FILE"
# 2. Testăm imediat restore-ul într-un container efemer de unică folosință
docker run --rm -d \
--name pg_restore_test \
-e POSTGRES_PASSWORD=secret \
postgres:16-alpine
sleep 3 # lăsăm engine-ul să pornească
gunzip -c "$BACKUP_FILE" | docker exec -i pg_restore_test psql -U postgres -d postgres
# 3. Validare minimă de date
ROWS=$(docker exec pg_restore_test psql -U postgres -d postgres -t -c "SELECT count(*) FROM users;")
echo "Restore testat cu succes. Număr utilizatori restaurați: ${ROWS// /}"
# Curățăm containerul de test
docker stop pg_restore_testAm văzut de trei ori în carieră echipe care au pierdut baze de date întregi crezând că au un setup beton cu Docker. De fiecare dată buba a fost aceeași: o confuzie cruntă între bind mounts și named volumes, combinată cu iluzia că un fișier .sql aruncat noaptea pe disk înseamnă automat siguranță.
Hai să despicăm firul în patru, direct pe experiență practică.
Bind mounts: comoară în dev, groapă pe producție
Bind mount (./data:/var/lib/postgresql/data) sună comod. Vezi fișierele direct pe host, ai impresia că deții controlul și poți să le copiezi când vrei tu.
Problema e că în producție bind mounts sunt o bombă cu ceas. În primul rând, te lovești de permisiuni Linux. Postgres rulează în container sub UID 999; dacă folderul de pe host e deținut de alt user sau de root, containerul dă crash în buclă la pornire. Pe macOS sau Windows prin WSL2, performanța la disk I/O pe bind mounts este mizerabilă — am avut un import de migrare cu 450k de înregistrări care a durat 42 de minute pe bind mount și doar 3 minute pe named volume.
În plus, dacă faci bind mount pe un shared storage (NFS, SMB), Postgres va corupe fișierele devreme sau târziu pentru că locking-ul la nivel de filesystem nu funcționează fiabil peste rețea.
Named volumes: cutia neagră care chiar funcționează
Când declari volumes: - db_data:/var/lib/postgresql/data, lași daemonul de Docker să gestioneze locația fizică (/var/lib/docker/volumes/...). Nu te mai interesează permisiunile pe host, disk-ul este nativ Linux, iar performanța I/O este maximă.
Trade-off-ul cinstit? E o cutie neagră la prima vedere. Mulți juniori se panichează: „Unde-s fișierele mele? Dacă pică Docker pierd datele?”. Răspunsul scurt: nu, datele rămân pe disk chiar dacă ștergi containerul cu docker rm -f. Le pierzi doar dacă dai explicit docker volume rm sau docker compose down -v (acel -v ucigaș pe care nu ar trebui să-l tastezi vreodată pe un server live).
Cum faci backup corect la o bază de date în Docker
Niciodată — dar niciodată — nu copia fișierele brute din /var/lib/postgresql/data cât timp baza rulează. Dacă o tranzacție scrie în WAL (Write-Ahead Log) fix când tragi tu fișierele cu tar, ai obținut un backup corupt inutilizabil.
Backup-ul corect pentru baze de date se face logic (pg_dump sau mysqldump) rulat direct din container sau printr-un container efemer. Iar dacă volumul are sute de giga și durează prea mult dump-ul logic, folosești unelte dedicate de WAL archiving (cum e pgBackRest sau WAL-G), nu snapshot-uri oarbe de volum.
Restore testat: singurul mod în care știi că ești salvat
Un backup pe care nu l-ai restaurat măcar o dată într-un mediu izolat nu e un backup, e doar o speranță religioasă. La un magazin online cu vreo 12k comenzi pe lună, am prins un script care făcea dump-uri goale de 0 KB timp de 3 săptămâni fiindcă parola de Postgres expirase, dar scriptul din cron arunca erorile în /dev/null.
Testul de restore e simplu: ridici un container Postgres complet curat, montezi un volum temporar, injectezi dump-ul și rulezi un SELECT count(*) FROM users. Dacă comanda returnează cod 0 și ai date în tabelă, abia atunci poți dormi noaptea liniștit.