#!/usr/bin/env bash
set -euo pipefail
BACKUP_FILE="dump_$(date +%Y%m%d_%H%M%S).sql.gz"
DB_CONTAINER="app_postgres"
# 1. Export curat direct prin gzip
docker exec -t "$DB_CONTAINER" pg_dump -U postgres -d my_database \
| gzip -9 > "/backups/$BACKUP_FILE"
# 2. Testăm restore-ul într-un container temporar
docker run --rm -d --name temp_restore_test \
-e POSTGRES_PASSWORD=secret \
-e POSTGRES_DB=test_db \
postgres:16-alpine > /dev/null
sleep 3 # lăsăm procesul să pornească
gunzip -c "/backups/$BACKUP_FILE" \
| docker exec -i temp_restore_test psql -U postgres -d test_db > /dev/null
# 3. Validare finală și curățare
docker exec temp_restore_test psql -U postgres -d test_db -c "SELECT 1;" > /dev/null
docker stop temp_restore_test > /dev/null
echo "Backup validat și gata de arhivare: $BACKUP_FILE"Am văzut de prea multe ori echipe care pierd date pentru că tratează containerele de baze de date ca pe niște fișiere oarecare de pe disc. Dacă pui un PostgreSQL sau MySQL pe un bind mount pe macOS sau Windows, omoare performanța, iar dacă faci backup dând pur și simplu tar pe folderul de volum în timp ce baza rulează, ai garantat date corupte la restore.
Hai să tranșăm diferența reală dintre named volumes și bind mounts, apoi trecem direct la un flux de backup care chiar funcționează când crapă serverul.
Named Volumes vs Bind Mounts: unde e capcana
Bind mount (./data:/var/lib/postgresql/data) înseamnă că legi direct un director din host în container. Sună comod, mai ales în dev: vezi fișierele imediat în VS Code, dai delete ușor, ai senzația de control.
În practică, bind mount-urile aduc două mari dureri de cap. Prima e performanța pe non-Linux: stratul de sincronizare a fișierelor (VirtioFS sau gRPC-FUSE) sugrumă I/O-ul. La un proiect cu vreo 12k query-uri pe minut, un bind mount pe mașini de dev cu macOS transforma un simplu seed de 2 minute într-o agonie de un sfert de oră. A doua problemă sunt permisiunile: Postgres vrea ca directorul să aparțină userului UID 999 cu permisiuni 0700. Pe Linux, bind mount-ul moștenește permisiunile host-ului, ceea ce dă frecvent clasicul crash-loop de chown: operation not permitted.
Named volumes (docker volume create db_data) lasă daemonul de Docker să gestioneze stocarea direct în /var/lib/docker/volumes/. Obții performanță nativă I/O, zero conflicte de permisiuni între host și container și un strat curat de izolare.
Trade-off-ul? Un named volume e o cutie neagră pe host. Nu-l poți deschide dintr-un file manager obișnuit fără drepturi de root, dar nici nu ar trebui să umbli direct acolo.
Greșeala clasică la backup: copia la cald
Mulți începători opresc containerul cu docker stop, copiază conținutul volumului și dau start. Sau, mai rău, îl copiază cu containerul pornit. De ce e periculos? Baza de date ține pagini în RAM (shared buffers), are fișiere WAL (Write-Ahead Logging) deschise și flush-ul pe disc nu e atomic pe un snapshot de fișiere brute.
Un backup corect pentru o bază de date în container se face întotdeauna printr-un dump logic sau fizic gestionat de motorul bazei, folosind un container efemer sau direct docker exec.
Restore-ul nu e restore dacă nu e testat automat
Regula de aur pe care am învățat-o pe pielea mea acum vreo 8 ani: un backup netestat este egal cu zero. Nu știi dacă dump-ul e complet până nu rulezi restore-ul cap-coadă într-un container temporar și verifici exit code-ul.
Scenariul de bază e simplu: scoți un dump comprimat cu pg_dump, pornești imediat un container PostgreSQL temporar izolat, aplici dump-ul și faci un query banal de control (un SELECT count(*) FROM users;). Dacă restore-ul eșuează sau dă erori de integritate, scriptul crapă și trimite alertă. Abia atunci știi că arhiva urcată pe S3 chiar te salvează în caz de dezastru.
Voi cum gestionați volumele de DB în producție: rulați direct pe mașină cu Docker sau preferați baze administrate gen RDS ca să scăpați de grija asta?