{
"cli": {
"version": ">= 12.0.0"
},
"build": {
"development": {
"developmentClient": true,
"distribution": "internal",
"environment": "development"
},
"preview": {
"distribution": "internal",
"environment": "preview"
},
"production": {
"autoIncrement": true,
"environment": "production"
}
}
}Am văzut destule proiecte în care cheile de API private erau trântite direct într-un fișier .env citit la build cu prefixul EXPO_PUBLIC_. E o greșeală clasică și extrem de riscantă. Dacă un secret ajunge în bundle-ul de JavaScript, orice puști cu jadx sau apktool îl extrage în fix două minute.
La un audit pe care l-am făcut anul trecut pentru o aplicație de livrări cu vreo 40k de descărcări, am găsit în fișierul index.android.bundle token-ul de SendGrid și cheia privată de la un bucket S3. Oricine putea trimite mailuri în numele companiei. Regula de fier e simplă: ce rulează pe telefonul utilizatorului nu este și nu va fi niciodată secret.
Build-time vs Run-time: unde tragi linia
În ecosistemul Expo ai două tipuri de „secrete”:
- Variabile publice de client: URL-ul către backend, un token public de Sentry, cheia publică de Stripe. Astea au nevoie de prefixul
EXPO_PUBLIC_(introdus nativ de la SDK 49). Ele sunt injectate la build time și devin string-uri hardcodate în codul compilat. - Secrete reale de infrastructură: Cheia de la Google Play Services pentru deploy automat, token-ul de upload pentru Sentry, chei de semnare a certificatelor. Astea nu au ce căuta pe client, ci doar în workerul EAS Build.
Cum jonglezi cu .env.development și .env.production
Expo suportă din cutie cascading-ul de fișiere .env. Ordinea de priorități este .env.local, .env.[mediu].local, .env.[mediu] și .env simplu. Pentru a comuta curat între ele local, poți rula comanda cu flag-ul de environment setat, de exemplu APP_ENV=production npx expo start.
Totuși, să ții .env.production local pe mașinile colegilor e o rețetă sigură pentru dezastru. Cineva o să facă inevitabil git add . din greșeală. Trade-off-ul pe care îl prefer: fișierele .env locale rămân doar pentru development și staging, iar pentru producție delegăm complet treaba către EAS.
Trecerea la EAS Environment Variables
Expo a redenumit vechile EAS Secrets în „EAS Environment Variables”, împărțite pe medii (environments). Acum poți seta variabile specifice pentru fiecare build profile direct din dashboard sau din CLI:
eas env:create --scope project --environment production
În eas.json, profilele tale trebuie să specifice exact ce environment folosesc, așa cum am lăsat în exemplul de configurație. Când workerul din cloud pornește build-ul, el preia doar variabilele asociate acelui environment.
Trade-off-ul aici? Devii dependent de infrastructura Expo. Dacă pica EAS sau ai un pipeline hibrid unde faci build-uri și pe un Mac mini din birou, trebuie să ai un script suplimentar de pull (eas env:pull --environment production) care să-ți aducă fișierul local înainte de compilare. Nu e sfârșitul lumii, dar e un pas în plus.
Voi cum izolați datele sensibile pe proiectele mari de mobile? Ați trecut complet pe EAS sau încă folosiți scripturi custom de bash înainte de prebuild?