DO $$
DECLARE
r_count INT;
BEGIN
LOOP
-- Actualizăm doar rândurile neatinse, în batch-uri controlate
UPDATE users
SET phone_e164 = '+40' || phone_number
WHERE id IN (
SELECT id FROM users
WHERE phone_e164 IS NULL AND phone_number IS NOT NULL
LIMIT 5000
FOR UPDATE SKIP LOCKED
);
GET DIAGNOSTICS r_count = ROW_COUNT;
EXIT WHEN r_count = 0;
-- Pauză mică pentru a lăsa I/O-ul liber și replicarea la zi
PERFORM pg_sleep(0.05);
END LOOP;
END $$;Dacă dai ALTER TABLE users RENAME COLUMN sau schimbi tipul unei coloane pe o tabelă vie, riști să blochezi tot traficul. Am învățat asta pe pielea mea acum vreo 6 ani, când un migration script a ținut un lock exclusiv timp de 14 minute pe un Postgres cu 4.5k requests pe secundă. S-au umplut connection pool-urile instant, API-ul a crăpat în lanț și am stat cu pager-ul urlând până am dat restart forțat.
De atunci, pentru orice tabelă critică, aplic strict pattern-ul Expand & Contract (cunoscut și ca Parallel Run). Sună pompos, dar sunt de fapt 4 pași clari.
1. Expand: Adaugi noua structură și dual-write
Niciodată nu redenumești sau modifici coloana pe loc. Creezi coloana nouă ca NULLABLE, fără constrângeri grele și fără default-uri dinamice care necesită rescrierea întregului tabel.
Imediat după migrare, faci un deploy de aplicație. Noua versiune de cod trebuie să facă dual-write: când un user își actualizează profilul, scrii simultan atât în coloana veche, cât și în cea nouă. Citirile rămân exclusiv pe coloana veche. Dacă ceva crapă în logica nouă, baza e intactă și poți da rollback la cod fără să atingi schema.
2. Backfill: Migrezi datele istorice în liniște
Acum ai date noi sincronizate, dar rândurile vechi au noua coloană goală. Nu da niciodată un UPDATE users SET new_col = old_col chior. Pe 40 de milioane de înregistrări, un astfel de update generează un volum masiv de WAL/binlog, sugrumă I/O-ul discului și mărește replication lag-ul până crapă nodurile de read.
Faci backfill-ul printr-un script sau job asincron, în chunk-uri mici (de exemplu 5.000 de rânduri per iterație), cu un scurt sleep între pași. Dacă baza gâfâie, oprești scriptul fără panică.
3. Flip: Comuți citirile pe coloana nouă
Când scriptul de backfill a ajuns la zero rânduri rămase, verifici integritatea datelor (un simplu count sau checksum pe eșantioane). Dacă totul e aliniat, faci al doilea deploy:
- Aplicația începe să citească doar din coloana nouă.
- Dual-write-ul rămâne încă activ o zi sau două, ca măsură de siguranță în caz că trebuie să revii rapid la vechea logică fără pierderi de date.
4. Contract: Ștergerea scheletelor
După ce sistemul e stabil pe noua coloană:
- Dai deploy eliminând dual-write-ul (aplicația nu mai știe de coloana veche).
- Rulezi migrarea finală:
ALTER TABLE users DROP COLUMN old_column.
În Postgres, un drop column e aproape instantaneu pentru că doar marchează coloana ca ștearsă în catalogul de sistem, fără să rescrie datele fizice de pe disc imediat.
Trade-off-ul real
Nu e totul lapte și miere. În loc de o migrare de 3 secunde și un singur deploy, ajungi la 3 deploy-uri separate de cod, două migrări de schemă și un job de backfill întinse pe 2-3 zile. Pentru o tabelă de lookup cu 20.000 de rânduri, e o risipă totală de timp. Dar dacă tabela ta ține nucleul business-ului și înghite trafic non-stop, e singura variantă civilizată.
Voi ce folosiți când aveți modificări structurale mari: mergeți manual pe pașii ăștia sau băgați unelte automate ca pg-osc ori gh-ost?