import * as argon2 from 'argon2';
import bcrypt from 'bcrypt';
async function verifyAndUpgradePassword(
plainText: string,
storedHash: string,
userId: string
): Promise<boolean> {
// 1. Verificăm dacă hash-ul este deja Argon2id
if (storedHash.startsWith('$argon2id$')) {
return await argon2.verify(storedHash, plainText);
}
// 2. Fallback pe bcrypt pentru hash-urile vechi
const isBcryptMatch = await bcrypt.compare(plainText, storedHash);
if (!isBcryptMatch) {
return false;
}
// 3. Parola e corectă: generăm hash-ul nou și actualizăm silențios DB-ul
const upgradedHash = await argon2.hash(plainText, {
type: argon2.argon2id,
memoryCost: 65536, // 64 MB
timeCost: 3,
parallelism: 1,
});
await db.user.update({
where: { id: userId },
data: { passwordHash: upgradedHash },
});
return true;
}Încă văd bcrypt cu cost factor 10 în codebase-uri pornite anul trecut și recunosc că mă ia cu durere de cap. Dacă pornești un proiect sau vrei să modernizezi un auth legacy, Argon2id e alegerea corectă de câțiva ani buni, doar că multora le e frică de migrare. În câteva minute îți arăt cum setezi parametrii fără să-ți omori CPU-ul și cum muți hash-urile fără să deranjezi vreun user.
De ce scârțâie bcrypt pe hardware modern
Bcrypt a fost gândit în 1999. E încă decent dacă îi dai cost 12 sau 13, dar are o limită structurală: folosește doar 4 KB de memorie RAM. În 1999 era suficient ca să blocheze atacurile hardware.
Astăzi, un atacator cu câteva plăci video decente sau cu un ASIC dedicat poate paraleliza bcrypt fără probleme, tocmai fiindcă cei 4 KB încap lejer în memoria cache a cipurilor. În plus, bcrypt trunchează parolele la 72 de caractere. Dacă un utilizator folosește un passphrase generat de un password manager lung de 80 de caractere, ultimele 8 sunt ignorate cu desăvârșire.
Argon2id (varianta hibridă, recomandată oficial de OWASP) rezolvă fix problema asta fiind memory-hard. Îi spui explicit: „la fiecare hash, vreau să consumi 64 MB de RAM”. Când un GPU cu 16 sau 24 GB VRAM încearcă să spargă hash-uri în paralel, memoria i se termină după câteva sute de încercări simultane. Atacul devine astronomic de scump.
Cost factors: trade-off-ul între securitate și DoS involuntar
Regula de bază e simplă: hashing-ul unei parole trebuie să dureze între 150ms și 300ms pe mașina de producție. Dacă durează sub 50ms, e prea ieftin pentru atacatori. Dacă durează peste 500ms, îți dai DoS singur când ai un val de autentificări dimineața.
La un proiect cu vreo 35k useri activi pe zi, găzduit pe containere cu 2 vCPU alocate pentru API, am testat mai multe variante și ne-am oprit la:
- Memorie: 65536 KB (adică 64 MB)
- Timp (iterații): 3
- Paralelism: 1 thread per hash (ca să nu concureze inutil în event loop)
Trade-off sincer: dacă ești pe arhitectură serverless agresivă (AWS Lambda cu memorie mică, 256 MB per instanță), alocarea a 64 MB doar pentru un hash poate fi problematică la concurență mare. Acolo fie mărești memoria funcției, fie rămâi temporar pe bcrypt cu cost 12. Pentru orice container standard însă, Argon2id e imbatabil.
Cum faci migrarea silențioasă fără resetări forțate
Cea mai mare prostie este să trimiți email tuturor userilor: „Ne-am actualizat securitatea, resetați parola”. Jumătate vor crede că e phishing, un sfert vor renunța la serviciu. Migrarea se face lazy, exact când userul bagă parola în formularul de login.
Hash-urile au semnături distincte. Bcrypt începe de regulă cu $2a$, $2b$ sau $2y$, în timp ce Argon2id începe cu $argon2id$. Când vine requestul de login, verifici prefixul. Dacă e hash vechi, verifici parola cu bcrypt. Dacă parola e corectă, generezi imediat hash-ul nou cu Argon2id și îl salvezi în baza de date peste cel vechi.
La noi, în 4 luni de la implementare, 82% din conturile active erau deja migrate pe Argon2id în background, fără niciun ticket la suport. Ce rămâne nemigrat după 1-2 ani sunt oricum conturi abandonate, unde poți pune un flag de needs_password_reset doar dacă userul revine vreodată.
Voi ce folosiți pe proiectele curente și când ați cronometrat ultima oară cât durează un hash pe server?