import { PrismaClient } from '@prisma/client';
import { faker } from '@faker-js/faker';
const prisma = new PrismaClient();
async function main() {
// Forțăm generatorul să returneze aceleași valori la fiecare rulare
faker.seed(12345);
// Folosim upsert pentru date statice, esențiale în teste
await prisma.user.upsert({
where: { email: 'ci-runner@example.com' },
update: {},
create: {
email: 'ci-runner@example.com',
name: 'CI Deterministic User',
role: 'ADMIN',
},
});
}
main()
.catch((e) => {
console.error(e);
process.exit(1);
})
.finally(async () => {
await prisma.$disconnect();
});Am pierdut jumătate de zi acum vreo doi ani depanând un pipeline de GitHub Actions care pica random, cam o dată la cinci rulări. Problema nu era vreun race condition bizar în codul de backend, ci seed-ul de Prisma generat haotic cu date dinamice. Dacă vrei teste de integrare și E2E stabile în CI, datele de pornire trebuie să fie 100% deterministe.
Capcana lui Faker lăsat de capul lui
Librăriile de tip @faker-js/faker sunt excelente pe mașina locală când vrei să umpli interfața cu 50 de carduri și să vezi cum arată layout-ul. În CI însă, datele pur aleatorii sunt o bombă cu ceas.
Am pățit ca Faker să genereze un nume de familie cu apostrof sau cu diacritice obscure într-un câmp care trecea printr-un regex de validare mai strict. Testul pica, dădeam „Re-run failed jobs”, Faker genera „John Doe”, testul trecea verde. Oribil de depanat.
Soluția e banală, dar mulți uită de ea: faker.seed(42). Pune-l la începutul scriptului de seed. Din acel moment, chiar dacă folosești faker.person.firstName(), secvența generată este identică la fiecare execuție pe orice mașină.
Create vs Upsert: de ce plânge baza la al doilea pas
În mediile de CI efemere (unde ridici un Postgres în Docker și-l arunci la final), un simplu create pare suficient. Dar de multe ori refolosești baza între job-uri paralele, rulezi seed-ul pe containere calde sau ai preview environments pe staging unde nu vrei să dai drop la tot.
Dacă dai prisma.user.create() cu un email static gen admin@test.local, a doua rulare crapă instant cu P2002: Unique constraint failed. Aici intervine upsert.
Există un trade-off sincer aici: upsert este simțitor mai lent decât createMany. Dacă vrei să generezi 15.000 de rânduri pentru teste de performanță, să faci 15.000 de upsert-uri separate prin Prisma Client îți omoară complet pipeline-ul. Pentru volume mari, soluția corectă este un TRUNCATE ... CASCADE executat brut înainte, urmat de createMany. Dar pentru datele critice de suport (roluri, permisiuni, 3-4 utilizatori cheie), upsert te scapă de dureri de cap.
Împarte seed-ul: minimal vs dev
O greșeală frecventă e să ai un singur fișier uriaș seed.ts care inserează și setările de bază ale aplicației, dar și 3.000 de produse fictive pentru UI.
La un proiect cu un catalog destul de stufos, CI-ul stătea 4 minute doar rulând seed-ul la fiecare push pe branch. Am tăiat timpii separând logica:
seed:ci— bagă doar entitățile strict necesare testelor (un admin, un user standard, câteva setări de sistem). Durează sub 2 secunde.seed:dev— apelează seed-ul minim și apoi umple baza cu sute de înregistrări pentru frontend.
Am economisit aproape 4 minute per build pe fiecare Pull Request doar din decuplarea asta.
Voi cum gestionați seed-urile în pipeline-uri? Resetați baza complet la fiecare pas de testare sau vă bazați pe scripturi idempotente cu upsert?