import { create } from 'zustand';
interface FilterState {
search: string;
page: number;
setSearch: (term: string) => void;
}
export const useFilterStore = create<FilterState>((set) => ({
search: '',
page: 1,
setSearch: (search) => set({ search, page: 1 }),
}));
// În componentă: se re-randează EXCLUSIV când search-ul diferă
const SearchInput = () => {
const search = useFilterStore((state) => state.search);
const setSearch = useFilterStore((state) => state.setSearch);
return <input value={search} onChange={(e) => setSearch(e.target.value)} />;
};Am trecut toți prin faza aia în care am zis: „Nu mai instalăm librării externe, rezolvăm tot din React nativ cu useReducer și Context”. Sună curat în teorie, dar în practică de obicei sfârșești prin a reinventa un Redux mai lent și mai greu de depanat.
La un dashboard B2B pe care l-am refăcut acum doi ani, aveam vreo 7 Provideri imbricați. Fiecare folosea useReducer ca să gestioneze filtre, tabele și date de sesiune. Aplicația devenise vizibil leneșă: la tastarea într-un simplu input dintr-un filtru secundar, 40 de componente din pagină făceau re-render pentru că React Context nu știe să facă selecție granulară pe bucăți de stare.
useReducer strălucește strict pe plan local
useReducer este genial într-un singur context: logică internă complexă a unei singure componente sau a unui formular stufos (gen un wizard cu 4 pași). Când starea următoare depinde de starea anterioară și ai tranziții stricte (de exemplu, un status submitting care blochează alte acțiuni), un reducer local e sfânt. Zero dependințe externe, predictibil și extrem de ușor de testat unitar ca funcție pură.
Unde devine toxic? Când îl împingi într-un createContext ca să devină „store global”. Din clipa aia ai pierdut controlul. Orice dispatch sau modificare de valoare din provider va cere verificarea fiecărui consumator. Poți optimiza cu useMemo și split de contexte (un context pentru state, altul pentru dispatch), dar deja scrii 60 de linii de boilerplate pentru ceva ce ar trebui să fie banal.
De ce Zustand a devenit default-ul meu
Am rescris layer-ul de date de pe dashboard-ul de care vorbeam trecând pe Zustand. Am eliminat complet arborele de Provideri din App.tsx și am redus numărul de re-render-uri pe tabelele mari cu aproape 45% la fiecare mutare de filtru.
Zustand rezolvă fix problema pe care React Context o ignoră: selectorii automați. Componenta se re-randează DOAR dacă valoarea selectată prin hook s-a schimbat, nu când se modifică o altă proprietate din store.
Un alt avantaj uriaș pe care îl simți în producție: poți accesa starea direct din afara React tree-ului. Ai un interceptor de Axios sau un middleware unde trebuie să iei token-ul sau să faci reset la store după un 401? Faci useAuthStore.getState().logout() direct în fișierul de rețea, fără să te chinui să pasezi callbacks prin componente.
Trade-off-ul cinstit
Nu e totul perfect la Zustand. Riscul numărul unu pe care l-am văzut la colegii mai juniori este tentația de a pune absolut totul într-un singur mega-store global. Dacă bagi date de UI locale (modale deschise, tooltips, starea unui dropdown) în Zustand, transformi arhitectura într-o ciorbă greu de urmărit.
Regula mea după vreo 5 proiecte de producție migrate e scurtă:
- Ai un formular cu validări interdependente, un checkout wizard sau un canvas? Ține logica într-un
useReducerlocal, închis în folderul modulului respectiv. - Ai date partajate între ecrane diferite, filtre persistente sau sesiune de auth? Treci direct pe Zustand și nu-ți mai pierde timpul cu wrapper-e de Context.
Voi mai folosiți Context combinat cu reduceri în producție sau ați renunțat complet la idee?