Ai setat Max-Age pe 30 de zile, HttpOnly, SameSite=Lax, tot tacâmul arată impecabil în DevTools și cookie-ul chiar persistă în browser. Cu toate astea, la un magazin online cu vreo 14k useri activi pe zi, am pățit să ne sune suportul disperat: clienții erau delogați din cont dacă lăsau tab-ul deschis doar câteva minute. Dacă treci prin mizeria asta acum, nu mai pierde vremea inspectând frontend-ul, fiindcă buba e 99% în spate.
Când cookie-ul trăiește 30 de zile dar sesiunea moare instant, înseamnă că browserul își trimite conștiincios header-ul, dar serverul se uită la ID-ul ăla și zice: „nu te cunosc”. Hai să luăm la rând cele mai frecvente cauze.
1. Decuplarea dintre Cookie Max-Age și TTL-ul din Store
Mulți uită că un cookie de sesiune e doar o etichetă. Poți să-i pui durată de viață un secol, dacă backend-ul tău își curăță baza de date de sesiuni după 300 de secunde, e fix pix.
Dacă folosești Redis, verifică TTL-ul cheii generate (session:abc...). În framework-uri precum Express (cu connect-redis) sau Spring Session, există o diferență între cookie.maxAge și ttl-ul store-ului. Dacă a rămas o setare default de 5 sau 15 minute pentru sesiunile idle, Redis șterge cheia automat.
Mai rău: am avut un caz în care Redis atinsese limita de memorie (maxmemory) și politica de evicțiune era volatile-lru. Nu dura 5 minute pentru că expira cheia, ci pentru că traficul mare împingea cheile noi și le dădea afară pe cele ale userilor inactivi în sub 5 minute.
2. Ingress fără Sticky Sessions sau sesiuni ținute in-memory
Clasica greșeală când scalezi orizontal. În local merge brici, testezi pe localhost:3000 și sesiunea stă o lună. Împingi în producție pe un cluster de Kubernetes cu 4 pod-uri sau pe un VPS în spatele unui Nginx configurat round-robin.
Dacă sesiunea este stocată în memoria procesului (cum face express-session default cu MemoryStore), primul request nimerește pe Pod A. Peste 5 minute, un click oarecare ajunge pe Pod B, care n-are habar cine ești, așa că backend-ul dă un 401 direct și îți rescrie cookie-ul cu unul nou, gol.
Soluția sănătoasă e să muți stocarea într-un storage centralizat (Redis/Postgres). Soluția rapidă — dar cu un trade-off urât dacă îți pică un nod — este să activezi sticky sessions (affinity) din Ingress, deși pierzi echilibrul ideal de load.
3. Sliding expiration vs. Idle timeout prost implementat
Unele middleware-uri folosesc conceptul de idle timeout: dacă userul nu face niciun request timp de X minute, sesiunea expiră chiar dacă durata absolută e lungă. Problema apare când frontend-ul e un SPA.
Un client poate să citească un text lung, să completeze un formular fără să trimită request-uri către API timp de 5 minute, iar backend-ul consideră că e inactiv. Când în sfârșit dă submit, primește eroare de sesiune expirată și pierde tot ce a scris. Dacă folosești idle timeout, pune-l la măcar 30-60 de minute sau fă un mecanism de ping în background.
4. Garbage collector-ul la nivel de sistem de operare (PHP/File sessions)
Dacă lucrezi pe un stack LAMP clasic cu sesiuni stocate în /var/lib/php/sessions, ai o surpriză clasică pe Debian și Ubuntu. Sistemul are un cron job separat (cron.d/php) care curăță fișierele de sesiune pe baza valorii session.gc_maxlifetime din php.ini global (care default e deseori 1440 de secunde, adică 24 de minute, uneori mai puțin dacă a umblat cineva).
Poți să suprascrii tu setarea în cod cu ini_set('session.gc_maxlifetime', 2592000), că dacă cron-ul de sistem rulează cu fișierele default, le șterge fără să știe ce ai definit tu în aplicație.
Tu unde ai găsit cel mai absurd motiv pentru care s-a evaporat o sesiune în producție?